articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
O chema Iuliana, îi murise soțul, care lucra la căile ferate austro-ungare, rămăsese singură pe lume, o mamă și cei șapte copii ai ei. Șapte.
Locuia în vestul Transilvaniei, într-o comunitate fără școli românești, și într-o zi a aflat de la preotul din satul de peste deal că există înspre răsărit un oraș de români care și-au clădit școli unde se învață în limba română, și din ziua aceea i s-a aprins inima de la visul ăsta, să-și crească cei șapte copii în limba română cum își crește rândunica puii într-un cuib cald și înalt. A vândut tot ce-a avut, a cumpărat o căruță veche și doi cai discutabili și-a pornit să caute Năsăudul.
Șapte copii, în căruță, ea pe jos, pe lângă cai, întrebând trecătorii încotro e orașul românilor.
Năsăud, orașul românilor.
Când a ajuns se auzea clopotul de pe școală, chemând elevii la învățătură, căci școala este o biserică a învățăturii.
A trudit cumplit, muncind cu ziua, servitoare la casele mari.
Cei șapte copiii au terminat toți liceul grăniceresc. Și toți au plecat mai departe cu învățătura, deschizând un neam stufos de oameni înalți și învățați.
Femeia aceea, cu statură de eroină antică, își doarme somnul în cimitirul de pe Comoară. Așa se numește cimitirul orașului Năsăud, Comoara.
Am așteptat să treacă ziua națională înainte de a spune asta. Să treacă paradele și vorbele lucioase, ciolanul cu fasole, vinul fiert cu scorțișoară și toate celelalte de sezon.
Că dacă n-ai o țară (și ai noștri n-au avut), îți împletești una din limba vetrei de acasă. Și dacă nici asta n-ai, fă-ți în piept o vatră în care să ardă cuminte iubirea pentru ai tăi, pentru oameni, pentru patria-cer de unde ai venit pe pământ.
O chema Iuliana.
