de Crin Triandafil-Theodorescu

Mi se întâmplă ceva, de-un timp. V-o spun ca între prieteni, ca la un ceai cu miere, într-o cană frumoasă, cu pipa Tatei afumând portocală alături. Că nu mă sfiesc să mărturisesc. Din când în când îi aprind pipa, pufăind parfum în preajmă, tușind spasmodic și jenant, ca atunci când uiți să apeși ambreiajul. Să fie ăsta cel mai mare păcat al meu.

Dar nu-i.

”Cel mai mare păcat din viața omului e trufia!”. Părintele Galeriu își mângâie barba pe vectorul vertical, unind o gură de aur cu o cruce pectorală modestă (de obicei e invers). Mândria, zice, și apoi tace cu ochii în pământ. Sunt un puștan cu vestă teologică și, desigur, nu sunt de acord. Cum rămâne cu bețiile, cu desfrânările, cu sperjurul, cum rămâne cu delațiunile, marile trădări, apostaziile, și mai ales, părinte, cum rămâne cu ura? Ura, expresia antinomică iubirii, răutatea, bigotismul, subțierea inimii, răzbunarea, bârfa otrăvitoare, minciuna care se rostogolește transformând o propoziție într-o catastrofă epică? Părintele Galeriu nu zice nimic, doar mă privește. Are ochii buni. Mă uit atent în ochii omului, mereu, fără să-i creditez necondiționat. Cunosc ochi care mint magistral, care înșală. Doar îmbrățișarea, a patra liturghie a inimii mele, turnesolul iubirii, doar ea mă lămurește, experimental, transformând o bănuială într-o certitudine și o ipoteză într-o teorie. Îmbrățișarea, a patra liturghie.

Ochii părintelui mă privesc blând și tac. Sunt prea tânăr să înțeleg. Sunt un puștan cu vestă teologică.

De-un timp, căci timpul e un bun învățător, înțeleg.

Sunt pe un vârf de munte, îmi strâng parazăpezile, de mine se apropie o trupă de schiori-fondiști, îi salut în rânduiala muntelui, bună să vă fie inima, bună ziua, mi se răspunde, și apoi aud ”după voce vă cunosc, știu cine sunteți!” După voce. Bate un vânt feroce care viscolește zăpada, barba mi-e înghețată și ochelarii îmi acoperă albastrul ochilor. După voce. Și fix în vârful muntelui ăluia îl înțeleg, deodată, pe părintele Galeriu. Mândria e cea mai josnică dintre căderile omului. Că-mi place. Ah, ce-mi place! Pe sub jacheta impermeabilă mi se umflă pieptul. Auzi, m-a recunoscut după voce! Luând-o pe scurtătură, un drăcușor împielițat urcă din cazanele cu smoală drept în vârful muntelui înghețat și începe să bată step prin pieptul meu gonflat. Așa cad oamenii. De sus. De pe munții orgoliilor lor lustruite. După voce…

De-un timp dau de mine pe unde mă aștept mai puțin. Pe la televiziuni, prin reviste, reportaje; sunt sunat de mari ziariști care-mi cer colaborări, mă clatin nițel, întreb o prietenă bună, un spirit înalt, și ea-mi spune ”du-te că vorbele tale îi ridică pe mulți”, ezit, e un drum așa de luminos, ”știu cine sunteți după voce”, sunt atâția alții care l-au bătut cu parazăpezile și cu bețele de trakking, urcând versanții unei telecomuniuni fără să cadă, de ce n-aș fi și eu acolo?

Dar nu eu. Eu nu. În mine stă la pândă un orgolios fără pereche care abia așteaptă să-i pieptănați cornițele. Îl simt după ușă, gata să-mi verse în cap apa mocirlei și-a prăbușirii, pândindu-mă și râzând sardonic. Că omul mândru genocidează sistematic pe ceilalți, centrifugându-i la periferia vieții sale. Iubește la fel, la kilogram. Doar că ia din iubirea pentru celălalt și și-o pune pe talgerul lui. După voce. După voce…

Nimic din ce am nu mi se cuvine și nu-i pe merit. Sunt doar cadouri, cadouri căzute din cer, de la Inviatul meu. Am cunoscut oameni pe care i-am așezat pe fotoliile din loja inimii, aia din care se vede paradisul. Cadou. Sunt tare bogat, că sunt iubit și că iubesc. Și dacă sunt lapidat și scuipat, Doamne, asta e cât un examen de maturitate creștină, sunt chei de verificare la poarta cerului, că dacă nu te pleznește nimeni, cum să ierți? Și dacă nu ierți, cum iubești?

Voi tăcea mult și adânc. Voi scrie aici, în răstimpuri, îmbrățișându-vă cu aripile de la inima mea proastă și iubăreață. Însă reportaje, televiziuni, emisiuni și mese rotunde, nu. Ca să plângă-n pumni împielițatul ăla și să se bucure părintele Galeriu că nu și-a sădit vorbele în mine de pomană. Voi avea o singură emisiune radiofonică, la Renașterea, o promisiune veche și neonorată. Și voi rămâne sus, pe munte, necunoscut după voce, după chip, după redistribuția în virtual; cui i-aș folosi prăbușit, căzut? Cui? Să mă cunoască Înviatul meu după voce, după cuvânt și după fapta mea slabă, să mă ia în brațe și să mă tutuiască pe limba cerului, asta e tot ce-mi doresc pentru sufletul meu găurit.

Să mă iertați pentru că nu vă răspund comentariilor, nu vreau să par un mujic, că nu-s. Mă descalț și mă spăl pe picioare înainte de a păși în sufletul oricărui om. Doar că dacă răspund tuturor, după 50 de răspunsuri sistemul mă identifică drept robot și-mi suspendă contul. Citesc tot ce scrieți, oftez, mă bucur, mă emoționez, iubesc și vibrez cu fiecare în parte. Mi se întâmplă să șterg răutăcismele, mitocănismele și cuvintele-ghilotină. În privat am răspuns tuturor, și vreau să cred că am fost de ajutor unora.

Vă rog. Nu mă lăudați, ca să nu mă prăbușiți. Hristos în mijlocul nostru!

sursa foto: Crin Triandafil-Theodorescu/facebook

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%