de Crin-Triandafil Theodorescu

Alexandru din neamul Gălanilor îmi prepară cădelnița cu meticulozitatea unui spițer care amestecă miracole. Nu se grăbește nicăieri și niciodată și oricât de mare ar fi înghesuiala, mereu îi ajunge timpul, care e, la urma urmei, o foaie de aluat întinsă peste umplutura vieții. Dacă ai răbdare, oricât de subțire-ar fi, va acoperi toate zilele tale. Corul lungește subtil doimile finale, există un etos liturgic intim, o conlucrare între preot și poporul care cântă, cam cum e între căpitanul unui cuirasat și camera motoarelor, la camera motoarelor se simte ezitarea din comanda vasului, dar Sandu, cum spuneam, nu se grăbește nicăieri și niciodată. Degetele lui mângâie cărbunele din cădelniță îndelung, se asigură cu ochi de fochist dumnezeiesc că arderea e deplină și omogenă, apoi alege cu distincție o bobiță de tămâie (de trandafiri, desigur, cea de crini, la momentul relatării, încă nu s-a inventat) și o depune pedant pe cărbune, așteaptă două secunde ca primele volute de fum să inunde altarul, cam cum face cu motorul tractorului său pe care nu-l pornește până când nu s-a încălzit optim, și abia apoi îmi întinde cădelnița, cu o mică reverență. În timpul ăsta eu molfăi psalmi, amestecându-i anapoda, ca la loto. Sper să se descurce Dumnezeu cu corectura lor, mi-L imaginez uneori cu mâinile în părul alb, disperat, un fel de profesor care are de corectat o teză distopică a unui student cu mințile ubicue.

Sandu și cu mine suntem din același contingent. Am auzit, la radio, cam aceleași știri, mamele noastre au răcnit identic născându-ne, și chiar dacă am făcut armata în locuri și în arme îndepărtate, fire nevăzute ne leagă indicibil, întâii născuți ai unei împărății lăsate într-o rână, ca o casă în care doar bufnițele mai schimbă aerul, fâlfâind blazate din pleoape. Lumea în care ne-am născut noi doi suflă greu, a matestaze și-a ducă.

E al patrulea ”făt” care slujește împreună cu mine la altarul CeleiMaiFrumoase. Toți cu nume de sfinți. Găvrilă, Alexandru, Vasile, și iar Alexandru. Primul era foarte bătrân, Sandu e din aceleași timpuri cu mine, sunt semne clare, pipăibile, că vremea mea trosnește din încheieturi, a greu și-a plecare. Între două antifoane trag cu ochiul, discret, la fătul meu. Cuvântul folosit de transilvăneni pentru paraclisier vine de la ”sfăt”. Purtătorul de sfaturi. Înțeleptul din stânga preotului, ăl calculatul, purtătorul cutumelor și paharnicul răbdărilor, traducătorul foneticii neurofiziologice, că una zice gura și alta descifrează inima. Și chiar așa e. El nu știe, dar mi-e model. În fiecare Duminică, slujindu-i Înviatului împreună, învăț să rabd și să-mi acordez vremea ca pe o chitară. Să mă așez în timpul meu, într-un chaiselongue mirosind a busuioc zdrobit sub pași de dans și să mă bucur de clipă. Unde ne grăbim, când suntem deja cu Hristos la masă? Să mai cânte o dată Heruvicul și noi să așteptăm, decenți, amorsarea parfumurilor din cădelniță. Sandu îmi întinde cădelnița cu o mică reverență, și pe fața lui se distinge un surâs de satisfacție. Liturghia lucrului bine făcut.

Uneori îl înlocuiește la altar fiul său, Adrian. L-am botezat într-o zi de iarnă, era frig și avea chef de scandal, dar până la urmă l-am biruit și l-am făcut cetățean ceresc. Azi e înalt ca un brad și mă întâmpină cu ochii lui înfipți în ochii mei. (Notă: o să-mi fie așa de dor de el, când voi pleca!) Și intru într-o dimineață în CeaMaiFrumoasă și-i întind mâna lui Adrian, și zic, spiritual -credeam eu- Crin-Triandafil Theodorescu, Lușca nr. 5, și se uită copilul ăsta lung cu milă la mine, de jos în sus și invers, deschide gura și zice sacadat, silabic, Gălan Adrian, Lușca numărul opt și Lușca numărul nouă, că două case au ei, două!

Că asta e, de fapt. Gălanii ăștia, lușcanii ăștia, oamenii ăștia care-mi sunt gard privirii, sunt construiți din pământ amestecat cu cer și arși după ce-au fost împachetați strașnic, ca sarmalele, în doruri fine. Mâinile alea cu care-mi pun tămâia-n cădelniță sunt niște rădăcini cu degete bătucite. Privirile lor, izvoare care curg dintre pădurile pe care, desigur, au extras de carte funciară. Când donează sânge, primele picături care ies în perfuzie sunt gemetele pământului ăstuia, clorofilele din curte, silabele din numele strămoșilor lor cu trimiteri zăpăcitoare-n timp (toți Gălanii locuiesc în jurul unei fântâni care se numește, din imemorabile evuri, fântâna Macabeilor), și abia după ce ies decilitri din chestie de asta se pornește șuvoiul de leucocite, eritrocite și alți elefanți microscopici. Și când mor, oamenii ăștia se fac pământ doar ca să iasă iar prin ochii copiilor lor, ca un înotător care trage o gură strașnică de aer, după ce-a răscolit coralii din adâncuri, preț de-o respirație. Și se fac iară apă, porumb, frunză de fag pe deal, niște cărămizi, de-astea, Lușca numărul opt și Lușca numărul nouă. Pe-ăștia nu-i învinge moartea și nici dorul, sunt eterni, prolegomenele veșniciei.

Pe când eu, eu. Of.

Sursa foto: Facebook Crin-Triandafil Theodorescu, Biserica din Lușca

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%