de Crin Triandafil Theodorescu

Încep să-l iubesc. E mai inteligent ca mine, deși atât de tânăr, atât de tânăr. E unul din cazurile rarisime în care degradarea ireversibilă aduce un câștig strategic, chiar dacă din punct de vedere tactic se manifestă chinuitor. E ca atunci când rabzi de frig și-ți sufli în pumni, știind că la capătul durerii tale se află o primăvară verde. Speranța învârte planeta.

Întâi a fost litera V, pentru care n-am avut niciodată vreo simpatie deosebită. O ipocrită, o apariție cameleonică și fluidă, interpretabilă contextual, ca atunci când fracul devine el însuși prin rochia art deco ce-l însoțește. E când literă, când cifră, și când e cifră iar depinde de ce-i în față sau în spate. Un ”I” (altă literă onctuoasă și fără caracter) în față îi umbrește greutatea, doi ”I” în spate i-o sporesc, zăpăcitor. Și nici ca literă nu te poți baza prea mult pe V, pe bune. Caracterul ei miscibil (grețos, un soi de cârpă fără personalitate) determină grave tulburări de comportament, intrând în combinații scandaloase cu tot felul de alte litere de aceeași teapă, în diftongi și-n combinații multiple, ca un agent secret cu perucă și mustață false. Să n-aveți niciodată încredere în V, vă recomand A-ul (litera casă) și O-ul în variantă grecească, Ω, (litera peșteră).

În fine, să n-o mai lungesc, n-am fost foarte afectat de pierderea ei, deși efortul de a apăsa pe excrescența rămasă pe tastatura laptopului m-a deconcentrat un timp. Că, să fim lămuriți, nu eu apăs la tastele astea. Îngerul Domnului, el bate din palme în mine, copil într-o gradină caldă, hohotele lui îmi curg prin vine și-mi ies prin buricele degetelor drept cuvinte, cum ies pâinile calde dintr-un cuptor parfumat cu grâu copt. Și aceasta nu e o metaforă, o ipoteză științifică. E teorie, verificată dubitativ, după toate canonele eticii științifice. Că atunci când sufletul mi-a fost deșert, am auzit îngerul oftând în mine și trăgându-și o pernă sub ceafă. S-a pus pe sforăit în cel mai cacofonic mod, răvășindu-mă. Iar pe gura asta căreia au început să-i cadă literele n-au mai ieșit decât inepții perfecte geometric, mai ales pătrate (aș fi fost un bun copist în zilele alea, imaginația mea nu trecea dincolo de bordura neagră a literei, o impecabilă formă fără fond, o mineralizare fosilizată a spiritului din mine). Slavă Domnului, într-o altă zi îngerul s-a trezit, și-a trosnit umerii nițel uimit și s-a pus pe alergat prin mine, copil cu tălpile goale. Slavă Domnului.

Dar apoi a venit lovitura aia grea, grea. E-ul. S-a dus deodată, în timp ce tastam un referat, așchii din tastă mi-au sărit drept în cana de ouzo, dublându-mi indignarea. Că de orice te poți atinge, dar lasă-mi domle păhărelul ăla de ouzo dublat cu portocală îmbrățișată violent, barbar, lasă-mi mirosul mării azurii și-al mirtului zdrobit sub bocanc, amintirea potecilor pietroase care urcă în vârful inimii mele, în serpentine amețitoare, sub soarele Arhipelagosului.

Din tasta ”e” a rămas o câtime suspendată în vârful excrescenței, cum sunt formațiunile alea pictate pe pereții bisericilor, dealurile alea din spatele Dumnezeului meu-Iubire, care au o placă suspendată deasupra. Geomorfologii numesc asta eroziune diferențiată și-am fost încântat să descopăr pluridisciplinaritatea informației pictorului medieval. Deștepți oameni mai erau cândva.

Așadar, am oftat și-a mai adăugat o abilitate suplimentară. Când ajung la ”e”, opresc râul cuvintelor curgătoare, mă concentrez, inelarul meu stâng caută vârful rămas și-l apasă delicat, ca atunci când încerci să te plimbi cu rucsacul în spate printr-o expoziție de ceramică chinezească. Funcționează. Greu, dar funcționează.

Câștigasem o mică bătălie, dar războiul continua. Într-o zi m-a lăsat acumulatorul, laptopul a scrâșnit din dinți, un dezertor penal, aia a fost. Am alergat la Pradan Florin Daniel, Prădane, fă ceva că-mi seacă verile a iarnă, fă ceva, și face omul, trece laptopul direct pe priză printr-un fir înfipt în inima ascunsă a utilajului.

Și ieri, deodată, coup de grâce, imparabil, pe fandare, dar ce spun eu, o adevărată fleșă. În scrimă (Doamne, ce vremuri, te rog, când o să fiu în curțile Tale, copil iar, lasă-mă să port din nou o spadă forjată din două-trei raze laminate, fă-mă băiatul de arme al paradelor Tale), în scrimă zic există o cale de atac numită fleșă. E o aruncare pe alunecare metalică în adversar, un salt ultim, fără continuitate planificată, un ce-o fi o fi cu un singur sens, să-l atingi pe adversar cu vârful spadei și să câștigi, prăbușit și cu cu glezna luxată, dar să câștigi. Un soi de salt fără aterizare.

Deci ieri, deodată, firul ăla se strangulează și nu-mi mai încarcă laptopul decât în anumite poziții, greu de descris decent. Când beculețul roșu devine alb, îmi rămân zece minute să scriu textul înainte ca laptopul să expieze sonor și să-și închidă pleoapa, pretinzând o nouă sesiune de încărcare în poziții contra firii. Și-mi dau seama că toate astea, adevărate exerciții de înfrânare nervoasă, sunt apropouri discrete. Că mai las-o domle cu internetul ăsta și du-te domle să-ți macini timpul între pagini adevărate, d-alea care miros a literă scufundată în cerneală și apăsată pe file de pădure dezosată, că asta e hârtia, file de pădure dezosată.

Cam asta-ar fi concluzia, și mă bucur c-am apucat s-o tastez înainte c

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%