Articol scris Crin-Triandafil Theodorescu

Când Ovidiu ne cheamă le lăsăm pe toate. Soțiile, copiii mici și mari, care cum îi are. Grijile și bisericile unde vâslim spre cer, în ritmul inimii liturgice. Și fugim să ne revedem, beți de emoție și fericire. Oameni mari, bătrâni deja. Ne îmbrățișăm cum n-am făcut-o în tinerețe, uneori plângând prin bărbile albe, pe umerii apăsați de vremi ai fraților. Ne cunoaștem de-o viață, asta nefiind o metaforă conjuncturală, aveam vreo opșpe ani când am dat admiterea împreună, copii înfricoșați la porțile baroce alte teologiei. Apoi anul acela de armată, în care ne-am împărțit țigara, conserva și povestea pe din două, să ajungă la toată lumea. În care am visat împărății strălucitoare și drumuri pavate cu aur și topaze. Anul ăla care a mirosit a praf de pușcă, a foame și-a frig de tranșee. Când ne-am întors în facultate, în anul I, eram deja dublu frați. Frați după Hristos Înviatul meu drag, frați de arme. Nu-i puțin, e aproape tot. Că dragostea poate fi albă la tâmplă, doar proastă nu-i. Ea știe ascunzișurile cele mai de dedesupt ale sufletului.
Pe Ovidiu nu-l poți refuza decât cu riscul unei insomnii remușcătoare. El nu s-a făcut preot, s-a apucat de afacerit ceva, și cu toate astea am convingerea că mâna cu care se închină îl ține pe Dumnezeu drept de manșeta reverendei. Dacă mă uit la el, slăbit de boală, translucid de suferința prin care a trecut, îl văd limpede pe Dumnezeu desculț pe mochetă, traversându-l copilărește, sărind într-un picior. Că într-o zi, nu o bună zi, de-aialaltă zi, Ovidiu a suferit un accident cerebral. Au fost lupte mari acolo, îngeri albi s-au luat la trântă cu ăialalți, de pe partea nebinelui, și după clipa aceea Ovidiu n-a mai fost niciodată identic cu cel dinainte. S-a umplut de o pace de inițiat, de călugăr, curge în ochii lui și din gura lui curge o liniște de om care știe. Știe! Care a înțeles că în lumea asta toți avem o viață, însă doar cei care iubesc și-o salvează pe drum. Așa că ne scrie mereu că ne dorește. Să ne revedem, să ne îmbrățișăm. Îmi înmoaie sufletul, m-aș duce pentru inima lui până în centrul pământului. Golit de boală, s-a umplut de Duh curat. De dragoste. Așa că merg, mergem. Două-trei zile stăm împreună ca într-o cazarmă cu îmbunătățiri, ne rugăm împreună, ca într-o biserică la purtător. Mâncăm împreună, cum or fi mâncat apostolii pe drum, amintindu-ne cum ne-a fost cândva. Povestindu-ne nevestele, parohiile, răscolind complicate teologumene înecate în vinul lui, că fiecare se prezintă la întâlnire cu vinul zonei lui. Doar eu, desculțul, crin fără de țară, trandafirul dezrădăcinat, doar eu cu ouzo-ul Egeei. Și pe urmă cântăm de inimă albastră, îmbrățișați. Și iar ne povestim bucuriile. De necazuri rar, mai deloc; când ești cu cel pe care-l Iubești nu vrei să-l apeși cu suferința ta, îi zici de bine, de lumini și râsete, să-i fie cald la inimă. Ovidiu stă puțin cu noi, puterile lui sunt centimetrice, vorbește cu oarecare dificultate, dar ne ascultă cu inima urcată în ochi. Apoi se odihnește lung în cameră, în penumbră. Îl iubim ca pe ochii din cap, mereu îl întreabă câte unul dacă se simte bine, dacă dorește ceva, îl întrebăm până-l enervăm. Ceea ce își dorește e în fața privirii lui. Noi. Frații lui de arme și de creștineală. Frații lui.
Și dimineața ne spălăm frumos și ne revedem în fața pensiunii, îmbrăcați în reverende. Serioși, cutremurați de apropierea Înviatului căruia îi vom sluji, în biserica fratelui Cosmin, gazda noastră. Cosmin e înalt, are o voce cât Caraimanul, bunicul lui a dus un drapel tricolor la Alba Iulia, în 1918, când expiră expiră tricolor, și deși știe că sufletul meu e transfrontalier ca zborul pescărușului, dragostea lui e întreagă și dintr-o bucată. Am îmbătrânit toți așteptând să ne treacă viața. Ne-au crescut burțile, ne-a căzut părul, unii s-au făcut bunici, alții duc cu ei mari tăceri și mari abisuri de durere, dar în zilele astea în care ne vedem punem toți la mijloc tot ce e mai bun și din asta crește o dragoste întreagă, îmbătătoare. Unii au venit sute de kilometri, multe sute, din cele mai neștiute colțuri ale țării ăsteia. Dar nu e dorul aripă de vis?
Și liturghisim împreună, copiii de odinioară. Noi, cei care săream gardurile unității militare să bem o bere ilicită. Care furam trandafiri pentru fete cu ochi adânci (aflu că unele dintre ele sunt soțiile de azi, ce de miracol și ce de frumos!). Noi, cei tineri și irepetabili! Îi privesc în rugăciune, cu brațele ridicate, cu palmele în dreptul urechilor, transformați în receptoare ale Duhului Sfânt…noi, care pe heruvimi cu taină închipuim. În ochii lor văd, străfulgerător, tinerii care am fost cândva. Tinerii frumoși care vom fi din nou, dincolo de moartea noastră oarecare. Că o moarte, o amărâtă de moarte nu poate sta în fața unui om care iubește cerul.
Și terminăm liturghia și apoi ne îmbrățișăm câte doi și toți deodată. L-am spovedit pe Ovidiu, vasul gol în care și-a făcut culcuș pasărea Duhului lui Dumnezeu. Când s-a cuminecat mi s-a luat ceva de pe inimă și am început să mă ridic, eteric, deasupra oricărei griji. Suntem toți, împreună, în aceeași dragoste pentru Înviatul nostru, și noi vom învia și numele Domnului vom chema.
Și când ne întorcem la pensiune, beți de fericirea aia postliturgică, ca un imigrant care a văzut țara făgăduinței cu buzele lui flămânde, deodată pe telefon Ovidiu, părinte Crin, vino în camera mea, te rog. Tâșnesc. Țâșnesc. Întins pe pat, obosit, cu fața strălucindu-i de fericire, părinte Crin, te-am chemat să te rog, dacă poți, să-mi schimbi bandajul. Și înțeleg deodată, cutremurat, că omul ăsta, umbra asta de om, coaja asta de trup în care stă Hristos să se odihnească de-atâta răstigneală, omul ăsta tocmai s-a operat. Și încă nevindecat, cu rănile încă vii, a venit să-și bucure sufletul de frățietatea noastră. Îi schimb bandajul cu greutate, navigând printre lacrimi. Îmi vine să-i sărut mâinile. Să mai zică cineva că Hristos n-a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând. Că până e iubire pe pământ, atâta e și lume. Și când se va sfârși dragostea și lumea va înceta să respire, că dragostea învârte planeta și răsare soarele, dragostea.

PS/ Să nu uit să vă povestesc de Alexandre, fratele meu, preotul nebun după Hristos, și uluitoarele întâmplări din timpul întâlnirii noastre!

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%