Năsăudeanul nu te îmbrățișează, el te cuprinde

Data:

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Năsăudeanul nu te îmbrățișează, el te cuprinde. De la latinescul ”comprehendere”. În mod elocvent, de-acolo vine italienescul ”comprendere”, care înseamnă a înțelege. Actul ăsta, pe care eu l-aș legifera canonic, nu e doar deschiderea brațelor și transformarea lor în două diguri înalte, nu e doar intrarea într-un liman ad hoc a lsufletului celui luat în brațe, corabie zbuciumată de valuri sufletul ăsta, nu e doar atât.

Cuprinderea aia e un soi de invazie, o substituire urmată de constituirea în premieră a unei entități fără nume și cu existență temporară, căci nimeni nu poate trăi în brațele celuilalt o veșnicie; legea creației ne-a făcut persoane, corăbioare individuale care pot, cel mult, naviga sub același drapel escatologic. Dar momentul ăla, când l-ai cuprins pe celălalt, când îi simți oftatul în ureche și inima palpitându-i deasupra inimii tale, e o taină neomologată canonic.

Cuprinderea e singurul război invaziv îngăduit de legea iubirii. E deschiderea tainică a vaselor comunicante care ne leagă de aproapele nostru. M-am prins târziu, dar finalmente m-am prins, când ni s-a predat principiul vaselor comunicante, ni s-a predat mecanica, fizica lui intrinsecă. Cele două lichide își vor echilibra nivelul. Bun, de ținut minte. Eram preot în Țara Gresiilor și-a Calcarelor Oligocene și întindeam împreună cu un meseriaș un tub de nivel, să turnăm o fundație, și întreb naiv da cu ce umplem tubul ăsta? Și ăla, calm, cu ce vreți dumneavoastră, cu pălincă sau cu apă, tot aia e, important e că cele două capete ne arată nivelul corect.

Abia după un timp m-am prins. E foarte important cu ce umpli vasele comunicante, căci odată cu nivelul comun începe, ineluctabil, un proces de omogenizare moleculară, o barbotare insesizabilă care va sfârși într-o identitate proprie.

Așa e cuprinderea, îmbrățișarea. Când îți iei în brațe aproapele, energii fluide și necunoscute încep să circule din tine în celălalt, din celălalt în tine. Până sfârșești prin a deveni ceva din el, lăsându-i în buzunarul citoplasmei ceva important din ceea ce ești tu. Așa pățesc oamenii care se iubesc; se transformă în ființe noi, în taxonomii aparte, de origine divină, un amestec de lacrimi, oftaturi și pene de înger. De aceea se îmbulzeau păcătoșii să-L atingă pe Hristos, de aceea minunile înseamnă a pune mâna, și de aceea sărutăm icoanele și îmbrățișăm lemnul Răstignitului; e taina unei comuniuni subtile, al unei restaurații care începe simplu, printr-o îmbrățișare. O cuprindere. Crăciunul e o îmbrățișare, o cuprindere.

La maslul de Duminică am pus patrafirul pe cap unei bătrâne; mă emoționează mult bătrânele, de când am văzut la Techirghiol ceva zguduitor.

O bătrână, goală și uscată ca o sfântă târâtă la martiriu, neagră de sapropelicul antireumatic, a intrat în apă pas cu pas, până la brâu. Acolo s-a oprit și-a privit cerul. Eram cu ochii pe ea, convins că se simte rău și că o să leșine; salvaspeologul din mine pregătea plonjarea regulamentară. Și privind cerul, bătrâna aia s-a închinat de trei ori și apoi s-a lăsat în apă, cu toată credința, speranța și iubirea intinse vinecător pe pielea inimii. M-am cutremurat; era o scenă dintr-un film la care Dumnezeu, Călăuza vieții mele, mi-a îngăduit să asist, spectator cu ochii ieșiți din orbite de-atâta măreție. Techirghiolul devenise scăldătoarea Siloamului și bătrâna aceea, goală și împachetată în nămol ca o mumie mișcătoare, imaginea vicariantă a mizericordiei.

Să mă întorc la maslu. O văd pe bătrânica aceea, îi pun patrafirul pe cap, un frate preot începe să recite evanghelia cu un om oarecare se cobora din Ierusalim în Ierihon, o întreb cum o cheamă și-mi zice Victorie, și-o lumină i se aprinde în ochi, ar trebui să ne întrebăm mai des cum ne cheamă unii pe alții, să ne dăm prilej de răscoleală socratică, că cine sunt eu? Și după ce se termină Cuvântul și se ridică în picioare, îi cer voie să o îmbrățișez, mi se fac brațele diguri înalte și bătrânica mică din brațele mele corabie bătută de vânturi, și îi cer să mă îmbrățișeze, nu reacționează, îmi amintesc verbul viu al locului, cuprindeți-mă, bunică Victorie, și când pune brațele pe felonul meu (atingere delicată și temătoare, căci toți am atins hainele preotului, dar câți l-am îmbrățișat cu hainele lui cu tot?) ceva din mine se mută în bunicuță și se face bunica Crin și eu ceva Victorie cu mâini crăpate.

Nu știu de ce tot scriu de bătrâni.

Știu.

Mi-e tare dor de Tata.

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi studiu

Share post:

Subscribe

spot_imgspot_img
spot_imgspot_img

Popular

Citește mai mult