Articol scris de Crin Triandafil Theodorescu
Știam că voi înțelege într-o zi, doar răbdare am avut, doar răbdare. Cuvintele Desculțului, luați și mâncați, acesta este trupul Meu. Pâinea legii celei vechi, ale primei legi, în care Dumnezeu S-a făcut trup rigid, angular, Dumnezeul de piatră al temeliei, vorbind în îndreptări și căutări. Și când ajungeam la beți dintru aceasta toți, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, același gând, aceiași așteptare lungă, că într-o zi voi înțelege de ce a lipit legea nouă de sânge și nu de trup. De ce acolo, la sânge, e vorba de legea iubirii, și nu dincolo, când vorbea de trupul Său bătut în cuie.
Eram în peșteră cu un grup de studenți, și vorbeam despre stalactitele excentrice, alea de cresc antigravitațional, degetele alea de piatră care, în loc să indice centrul pământului, după legile fizicii, o iau aiurea, ca o pleată de adolescent rebel bătută de vânturi, și le ziceam una dintre ipotezele genezei, cu difuzia, cu tensiunea superficială, cu lichidele care lipite de peretele eprubetei se ridică miraculos, și-atunci a încolțit gândul ăsta în inima mea,
Și după aia în mansardă, am acolo, trimise în exil veșnic, vreo câteva mii de cărți de care nu mă pot încă despărți, căutam ceva prin dulapurile alea și una din cărți mi-a căzut pe ureche și pe umăr și s-a izbit cu pocnet de grenadă de podea, eu cred tare în semne și-n vorbiri de-astea dervișești, că Dumnezeu, dacă vede că ești prost și nu-nțelegi, îți aruncă cu cărți în cap, îți trimite înțelepți desculți la poartă; eu caut urmele degetelor lui Dumnezeu te miri pe unde și când îți cade o carte în cap ăsta e un semn serios de luare aminte, m-am așezat pe-o bârnă și-am deschis-o, era o carte de fizică din vremuri prăfuite și când am deschis-o m-a izbit în ochi principiul vaselor comunicante, cică dacă stabilești o legătură între două recipiente cu lichid, nivelul lichidelor se va alinia, dar nu e asta, nu e doar asta, dacă stabilești o legătură pe un nivel altimetric inferior între două vase, lichidele din interior vor sfârși prin a fi un singur lichid, ca atunci când te iubești cu cineva și te muți în inima lui cu totul și te doare măseaua lui și te bucură nota lui de trecere și visul lui se mută subtil în tine și te faci din tu un el veridic, că asta e dragostea creștinească, un egoism bun, o iubire a tine-lui care viețuiește blând în celălalt,
îmi spunea o prietenă părinte am fost la mitropolie la Iași și erau doi cerșetori și știi ce-am făcut, știi? Păi i-ai miluit, nu? Mai mult decât atât, i-am întrebat cum îi cheamă, cum m-ai învățat tu, și cum îi chema? Nu mai țin minte, zice prietena, avea un nume fistichiu de pardalian, nu, eu știu cum îl chema pe cerșetor. Îl chema Adina, îl chema Crin. Îl chema Hristos desculț și viu. Că atunci când iubești te muți în celălalt, că Dumnezeu este lichid și se scurge în lume, luând forma inimii care-L iubește, că după Înviere s-a întâmplat ceva nemaivăzut și nemainchipuit, s-au rupt pielile noastre, s-au fisurat, s-au făcut niște canale mici de sticlă curată prin care inima mea trece în inima oricărui om și-și face culcuș de adăstat acolo, și ceva din el ești tu, că Dumnezeul Iubire e lichid și curge în lume dintr-unul în altul și ăsta e principiul vaselor cuminecate, al legii celei noi.
Plouă peste Lușca. În zare se vede venind un munte, cel de-al doilea, și-n spatele lui cel de-al treilea munte al vieții mele. ȘI după ce-i voi fi urcat voi curge și eu prin lume, în sandale, căutându-mă în ceilalți ca pe mine însumi, că cine este aproapele meu? Eu sunt aproapele meu, eul meu frumos și curat care clipește în tine.
Dumnezeul Iubire e lichid și curge în lume, dintr-unul în altul, uite așa curge Dumnezeu în lume.
