Ridică-te din pat și umblă

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Și știu că te sufocă gândul că nu mai însemni nimic pentru nimeni. Treci pe stradă și cei pe care îi cunoști sunt tot mai puțini, mai bătrâni și mai surzi. Uneori nici nu vă mai observați, sunteți o generație diluată într-o masă de străini tineri, cu haine ciudate, care vorbesc în limba pe care o înțelegi lucruri de neînțeles. Știu că dintr-o dată te-ai trezit la casa de marcat fără vânzătoare, ți-era drag felul în care îți spunea ”o zi bună” după ce îndesai în sacoșă fleșculețele alea (pretexte ca să ieși dintre pereți).

Și știu și dorul sfâșietor care-ți îngreunează picioarele când cobori din pat, dimineața. După toți ai tăi care nu mai sunt pe-aici, să țină lumea pe rosturile ei sfinte. Că golită de vocea mamei și a tatălui, lumea asta cântă cacofonic și strident. Că ți-e dor de toți cei care psalmodiază cu îngerii în cer, făcând repetiții interminabile pentru clipa în care-ți vor deschide și ție ușa veșniciei.

Și că uneori ți se pare că nu mai ai nici un rost. Că ai vrea să pui capul pe pernă și să nu te mai trezești.

Știu. Pentru că lumea mea s-a înclinat într-o rână în dimineața aia, mă strecurasem în camera lui Mihai să văd dacă e învelit. De sub plapumă am văzut o talpă patrușdoi și-n camera aia nu mai mirosea a copil, ci a adolescent cu visuri turbionare. M-am închinat în întuneric și am sărutat talpa aceea. Și de sub plapumă, vocea lui, brusc baritonală, ești ridicol, tată, zău.

Cu fiecare zi ne dezbrăcăm de noi pentru a ne îmbrăca într-un proaspăt eu despre care nu știm mare lucru. Și asta poate fi înfricoșător, știu.

Dar ești aici, fratele meu, ești aici. Și asta înseamnă că Cineva, Cel Pururea Desculț, Cel de deasupra oricărui cuvânt, are pentru tine un sens.

Într-o zi, la trecerea de pietoni din fața școlii generale din Năsăud, un bătrân a întins brusc cârja. Copilul ăla zăpăcit, cu rucsacul în spate și capul în nori, s-a agățat de baston, în timp ce mașina aia a trecut în trombă.

Poate că de aia suntem încă pe pământ. Să salvăm cu cârja bătrâneții noastre un suflet de copil. Să îndreptăm cu o vorbă blândă o inimă spartă de durere. Să legănăm un nepot, șoptindu-i balade venite din abisuri uitate de toți. Să mângâiem un câine lovit în coastă de bocancii neînsuflețiților. Să sărutăm o talpă de adolescent în timp ce aleargă spre propria lui bătrânețe.

Ridică-te din pat și umblă. Și dacă tu nu știi de ce, știe Cel Pururea Desculț.

Înalță-te.

Credit foto: Alex Varga