Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Umblu cu crucea urmat de șiruri lungi de morți, tot mai lungi, între timp sute, sute. Vin umbre albe de zăpadă în spatele patrafirului meu albastru, intră în curte dansând fericiți pe notele muzicale, sărind din două în două, în Iordan botezându-Te Tu Doamne, închinarea Treimii s-a arătat, apoi se strecoară pe lângă reverenda mea și se așază lângă foc, cuminți, așa cum i-am găsit cândva în casele lor, între timp stăpânite de străini, cei mai norocoși recunosc câte o noră, câte un nepot, câte un perete rămas de atunci, cei mai norocoși. Mă sting cu fiecare Bobotează câte puțin de dorul lor. Când vorbești cu morții, se zice, e timpul să-ți pregătești saldalele de drum lung, ce ciudat, când i-am îngropat n-am simțit gheara asta rece din piept, or fi anii. O fi luna plină de aseară, clipind a apropos printre norii grăbiți. Or fi dorurile mele de ducă, setea după dincolo, mi se agață inima de amintirea lor, ce ciudat devine timpul odată cu trecerea timpului, ce ciudat.
Intru în casa aceea grăbit, grăbit să mi se lipească ochii de șirul lung de farfurii pictate, bărbatul cu barbă neagră îmi urmărește privirile, știe, șoptește să fiți liniștit, părinte, am renovat casa din temelii dar de farfuriile bunicii nu se atinge nimeni, vor fi aici cât trăiesc. O văd deodată în curte, împingându-l pe o tricicletă galbenă, râzând cu gura până la urechi. Îi aud vocea în mine, vie, nemoartă, certându-l că a ieșit din curte, sunt mașini, vrei să pățești ceva? Treci în curte imediat. Și-n curte e și acum, cu barba lui neagră și ochii bunică-sii, înfipți în cap ca niște felinare pe o caleașcă ce se scurge în noapte.
Apoi casa aceea cu lanț. Întunericul din ferestre, negru și rece. Pompei, Florin, Floarea și Maria. Pe toți i-am luat pe rând și i-am mutat în cimitir. Doar fetița aceea, ale cărei schiuri de-o șchioapă stăteau cândva rezemate de pereții casei, între timp devenită femeie la casa ei, în depărtări, atârnată de casa copilăriei, visând o soluție. Mă uit la lanțul porții, la lacăte. Iubirea, lanțul care ne leagă de lumea celor plecați.
O luăm de la capăt, în Iordan botezându-Te Tu, Doamne, cântăm la persoana a II-a, ca și cum Desculțul ar păși prin zăpadă cu noi deodată, la fel de viu ca în ziua întâi a creației.
La o casă bat la ușă, nedumerit, nu se deschide ușa, s-a mutat o familie tânără aici, ne-am întâlnit în vară în parcul de joacă, o doamnă frumoasă și delicată cu un copil ca o iconiță, părinte, ne-am mutat și să veniți neapărat cu Crucea, mai bat o dată, apoi mă retrag ușor, deodată se deschide ușa și doamna ne face un semn grăbit, mut, să ne întoarcem, când ne apropiem iertați-mă, părinte, mi-am culcat copilul și tocmai ce-a adormit.
Intrăm în casă și cântăm un surdină, șoptit, ca într-un joc sub plapumă, în Iordan botezându-Te. Nicolae cântărețul mă privește nedumerit, nu știe să cânte în șoaptă, în Ardeal trebuie să cânți tare și grav, ca la operă, dar eu știu că marile taine se șoptesc, se șoptesc. Să șoptim, Nicolae, că lumea e o taină și-o șoaptă, și în camera de alături doarme un copilaș visând Betheemul.
Mai mergem puțin, apoi suntem chemați la masă, ne rugăm într-o casă nouă, slavă Domnului, ne închinăm și închinăm câte ceva, vorbim toți deodată ca la o petrecere luată de la final spre început, apoi iar ne mai închinăm, mulțumim și plecăm, și mă lovește iar o tristețe feroce, drept în inimă mă lovește casa aia, femeia aia plânsă, deschide ușa și se prăbușește în cel mai propriu sens, părinte, de când mi-ați îngropat băiatul nu pot să-i mișc lucrurile de pe birou, calculatorul acoperit cu o pânză albă, ca un procovăț pe fața unui preot în sicriu, și priviți, eu nu știu ce sunt astea, ce făcea cu ele, doar le-am scos din priză și aici mă rog în fiecare seară, părinte, mă rog lângă calculatorul lui.
Mă strâng de jos cioburi, o îmbrățișez, de când i-a murit băiatul mă strânge în brațe ca pe Dumnezeu, cu sete, se agață de ceva din mine cu ardoare, fierbinte, îi șoptesc în ureche niște vorbe oarecare, singurele pe care nu vreau să le uit vreodată,
Hristos a înviat,
Hristos a înviat,
Hristos a înviat,
plec zdrențe albastre mai departe și la o casă, ceva mai încolo, sărută toți crucea fericiți doar fetița aia strecurându-se disperată pe sub fotolii, râdem și mai vorbim de una, de alta, ce zăpadă strașnică, părinte, strașnică, și deodată răsare fetița de sub fotoliu și se apropie ținând o pisicuță în brațe, uite, a venit pălintele cu clucea, fii cuminte și pupă clucea, râd toți în hohote dar
nu eu,
nu eu,
mă ridic și încep să cânt Iordanul, îi dau pisicii crucea să se închine și o stropesc cu trei picuri de agheasmă și pleacă fericită fetița dincolo în timp ce în casă se lasă o tăcere stupefiată,
și pe Vale, aproape de Thalassa (fortăreața albastră dintre păduri, muntele al treilea), pe Vale, zic, alți stăpâni ai casei verzi, deschide ușa toată un zâmbet și mă scurg pe jos de emoție, eu am botezat-o pe doamnă, demult, demult, eu am cununat-o, mai acușica, mai acușica, peste burta mare și-a tras un tricou cu modele, mai am două săptămâni părinte și nasc, îmi vine să-i sărut mâinile ca unei dumnezee, căci femeia e la capătul creației, nu bărbatul, acționară principală la această minune care duce lumea mai departe, să-ți dea Dumnezeu naștere ușoară și-o zbughesc înainte să mă înfunde plânsul,
plâng tot mai ușor și fără rețineri, anii, timpurile, inima mea cu tâmple albe,
apoi casa aia albă, ochii albaștri și blânzi ai Anuței, are o fată mică și frumoasă care conduce un tir prin lume, ceva mai micuță decât scaunul șoferului, mereu mă gândesc la ea când mă încearcă gândul că ceva ar fi greu de făcut, și văd ceva nou în vitrină, o căniță din lut nears, îmi sare în ochi, îmi sare în inimă cănița aia, simt că e ceva dumnezeiesc în lutul ăla și-întreb, a făcut-o băiatul meu din pământul cu care l-ați îmbrăcat pe soțul meu, anul trecut, e din lutul mormântului său,
și apoi iar zăpadă sub tălpi și începem să urcăm printre brazi, înspre pădurile alea fără margini de la miazăzi de Lușca, căutând o casă în întuneric, o lumină printre nori și-un pârâu mic să-l facem un Iordan Desculțului să se mai boteze încă o dată în Lușca de sub păduri, încă o dată.
Asta fac de Bobotează, duc cănițe din lutul morților ca să la umplu cu apa veșniciei.
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
