Mă gândesc la fiul risipitor și la încă cineva. La încă cineva…

Articol scris de Crin-Trindafil Theodorescu

De un timp mă impresionează mai mult plecarea fiului risipitor decât întoarcerea sa, atent documentată de textul scripturistic. Cum și-a luat cota-parte din moștenire și-a tulit-o în lume. Despărțirea de tatăl său, om bun (își sătura slugile cu pâine, știm). Mama, de care nu știm nimic, probabil făcută ferfeniță, zdrențe, plângându-și discret disperarea, căci în vremurile acelea o călătorie era un dans pe sfoară la mare înălțime, un risc de moarte și-o speranță mică de viață. Mă gândesc de fiecare dată la tatăl și mama fiului, și de fiecare dată sunt recunoscător că Mihai e aici, e lângă inima mea bătrână, că e sănătos și că în sufletul lui îl leagănă pe Înviat. Mi-e rușine să cer mai mult; nu cer. Nici unul dintre noi n-ar trebui să ceară mai mult pentru copiii noștri. Să fie sănătoși, să aibă în piept potecă pe care calcă Dumnezeu desculț și să fie lângă noi, dacă se poate.

Mă iscodește curiozitatea unde-o fi plecat fiul cheltuitor. Undeva, departe, ne spune Hristos. Lumea teologică e de acord comun că a plecat în Egipt, coroborând adverbul circumstanțial ”departe” cu profețiile despre Egipt, cu tradiția nesfârșitului dus-întors între țara faraonilor și tărâmul făgăduinței, dar mai ales cu întoarcerea din Egipt, ”din Egipt am chemat pe fiul Meu”, celebra proorocire a lui Osea. Pe cale de consecință s-a decis că Domnul s-a referit la Alexandria Egiptului.

Mă cam îndoiesc. Argumente: pe vremea când Desculțul meu iubit a spus pilda aceasta, Alexandria Egiptului, deși capitala țării, nu mai era tărâmul faraonilor, murise Cleopatra, se sfârșiseră faraonii. Populația era în majoritate grecească sau elenizată, iar aproape 40% erau evreii, foarte legați de tradiția ebraică și de stânca Sionului. Știm din surse istorice că erau plătitori de taxe la Templul din Ierusalim (vezi Philon din Alexandria, Josep Flavius și mai ales tăblițele-chitanțe descoperite la Edfu) . Așadar orașul nu mai era egiptean, nu mai simboliza Egiptul, ci mai degrabă Roma și puterea ei.

Cred că Domnul se referea la cealaltă mare capitală a Egiptului antic, Memphisul. Poate greșesc, poate a fost formidabila Thebă, atât de legată de munca evreilor robi. Dar cred, totuși, că era Memphisul. Motivul nu e științific și absolut amendabil, și dacă vă revoltă vă rog să-l ignorați. În fiecare an, gândindu-mă la cuvintele Celuipurureadeculț, caut ecourile lor în istorie, în mine și-n lumea în care trăiesc.

Există un alt Memphis în lume, în Tenneesee, pe malul fluviului Mississippi. Orașul e numit capitala rock and roll-ului universal și acolo a trăit un alt fiu risipitor.

Elvis Presley.

Ca și cel din parabolă, el și-a luat partea de avere ce i se cuvenea și a făcut-o praf și pulbere. Și ce avere, ce dar! Încă îmi mai joacă ochii, la anii mei, ascultându-i piesele și versurile. A strălucit, a fost genial, dar n-a știut să se întoarcă, umil și mulțumitor, la desculțăreală. Și patimile l-au învins, înmormântându-l. În urma lui n-a mai rămas nimeni să spună mort era și-a înviat. Pierdut era și s-a aflat.

Întoarcerea fiului risipitor mi se pare fabuloasă pentru că băiatul ăla, odată dezbrăcat de haine, îmbrăcat în foame și-n sac, a lepădat mândria. Țin foarte mult la ideea hainelor de sac, sunt convins, în inima mea neteologală, că s-a întors la tatăl său îmbrăcat în sac, de fiecare dată când citesc în Psaltire

”când mă necăjeau ei m-am îmbrăcat în sac și sufletul mi l-am smerit cu post și în sânul meu s-a întors rugăciunea”

mă gândesc la fiul risipitor și la încă cineva. La încă cineva…

A lepădat mândria. Rușinea aia păguboasă, stearpă, rușinea de gura lumii. Ce-o să spună satul când mă voi întoarce flămând și îmbrăcat în sac. Ar fi putut să moară de foame, acolo, lângă turma porcilor, mâncând cu ei din troacă, pentru că mândria e mai puternică chiar și decât foamea. Știu sigur asta, cunosc români care au plecat în occident, acum decenii, să rezolve ceva. Le-a mers prost, au căzut în patimi, acasă le-au crescut copiii fără tată, uneori nevestele și-au găsit pe altul, mai aproape și mai viu, și ei nu s-au întors de rușine. Că n-au reușit să ridice o casă nouă, cu ferestre mari și multe balcoane. Sunt și acum acolo, așteptând ceva ce nu va mai veni. Fii risipitori care refuză să îmbrace sacul.

Tânărul nostru s-a dezbrăcat de rușine. Să zică satul ce-o vrea, să râdă de el, el vrea acasă la familia lui, îl așteaptă tatăl său cu inima bună. Orice ar fi, orice ar face. Nu la vițelul gras se întoarce, ci la izvorul iubirii. La apa vie care țâșnește din pieptul celui care te iubește. Pe care, dacă o bei, nu vei mai înseta niciodată. A înțeles; pentru asta a trebuit să plece și să risipească.

Am un prieten, un frate plecat prin lume, băiat cult și deștept, între timp căzut, inexplicabil, în patima conspiraționismului, și-a făcut din antiștiință un soi de religie și-a trecut la secta fataliștilor, departamentul tehnico-apocaliptic. Îl iubesc, deși mă doare prăbușirea lui. Vorbim des, ne certăm, argumentăm și contraargumentăm, ca doi scrimeri, fandări, atacuri și parade. Ne căutăm dreptatea. Dar ne iubim, așa diferiți cum am devenit în anii ăștia, continuăm să ne iubim. Și într-o dispută de-asta cocoșească, zice hai să facem prinsoare că e așa și nu invers.

Hai.

Dacă pierzi, tu ce faci?

Păi dacă pierzi tu să vii la CeaMaiFrumoasăBisericăDinLumeDupăHagiaSofia și să tragi clopotele o zi și-o noapte, spre slava Domnului.

Gata, zice. Dar dacă pierzi tu, părinte, să te îmbraci în sac și să-ți pui cenușă în cap și să te duci așa la biserică. Și-a râs.

Eu n-am râs. Eu am încremenit. Nici măcar n-am respirat, luni întregi, bântuit de gândul ăsta. Aș putea să mă duc la biserică îmbrăcat în haine de sac și cu cenușă în cap? Fără să-mi pese de ce-o să spună oamenii, fără să mă doară judecățile lor? Aș putea să-mi fac din inimă un deșert prin care curge apă rece, în care Domnul a sădit heleștee limpezi, oaze din care nu-ți mai vine să pleci, colibă pentru Vântul Sfânt? Aș putea să pierd tot, nume, renume, respectul altora, onoarea și chiar iubirea lor și eu să rămân vas curat în care Desculțul toarnă apă rece?

Poate că doar celor aleși li se dăruiesc darurile rătăcirii și al întoarcerii. Darul dezbrăcării și-al umplerii de Înviere.

Mă duc fuguța la CeaMaiFrumoasăBisericădinLume pentru Frăția Psaltirii, catisma a II-a. Dar nu înainte de a lăsa aici un rubayat de Omar Khayyam, scris acum un mileniu.

Dervișule, aruncă acest văl înflorat

Și-mbracă-al sărăciei veșmânt neîntinat

N-ai să mai vezi pe nimeni grăbit să ți se-nchine

Dar ai s-auzi cum cântă tot cerul pentru tine.

În imagine, ”Rubayatele lui Omar Khayyam”, Editura Cuantic 2025, ediție îngrijită de prietenul meu Marcel Petrișor (un derviș cu motocicletă), editor Hadrian Mateescu (căutător și răscolitor de sensuri, alt prieten).