Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Învârte ușor în supa de mucenici, cu ochii pe jumătate închiși, ca în transă, e ceva în femeia asta care vine din altă lume, e ca și cum în Ea ar mai pluti încă o femeie, o zeitate misterioasă și cu puteri absconse, învârte în supa de mucenici și cântă
Luminează-te, luminează-te Noule Ierusalime,
La Liturghie, când cădesc pe Domnul Desculț de pe antimisul altarului și corul cântă lung și dezlânat Luminează-te, avem noi doi o taină, o clipă spânzurată de pulpana lui Dumnezeu, ridic privirile pe deasupra ușilor împărătești și mi se lipesc ochii de albastrul din ochii Ei, ne zâmbim o bucată mică dintr-o secundă și apoi eu mă întorc la slujire, clipa aceea, când Maica Domnului aprinde lumina peste trupul înviat al copilului ei și când ochii noștri își zâmbesc ca în prima clipă când ne-am văzut pe ulița satului din munți, clipa aceea, ce gust de desăvârșire are, clipa aceea.
Ea continuă să legene Axionul pe buze, luminează-te, luminează-te, mai învârte puțin în mucenici apoi brusc, cu un gest de pescar, extrage un opt și-l mușcă cu poftă sălbatică, calculând o referință, apoi se întinde prelung, se deșiră spre dulapul cu mirodenii ca o rază lichidă și mai adaugă puțină scorțișoară, nu mă întreabă niciodată nimic, dacă mai e nevoie de ceva, așa cum face cu restul mâncărurilor, astea rituale, pasca de Paști, coliva din Sâmbăta lui Lazăr, mucenicii de azi, aici nu acceptă corecturi, închide ochii și privește ceva doar de Ea văzut, ca și cum s-ar sfătui cu morții, ca și cum s-ar sfătui cu Tata, iubea mult Tata supa de mucenici și-o iubea pe Ea cum o iubesc eu pe Roxana, mai gustă o dată și apoi îmi pune un castron în față, să nu te repezi cu lăcomie, ai puțină răbdare că frige, nu zic nimic, sunt copleșit ca o apă peste care răsare un soare proaspăt, niciodată nu-l simt pe Tata mai aproape ca atunci când mănânc mucenicii ăștia, niciodată, știe și tace și Ea, ne ridicăm în picioare lângă castronul aburind a parfum de scorțișoară și rostesc rugăciunea de binecuvântare,
mânca-vor săracii și se vor sătura și-L vor lăuda pe Domnul, iar cei ce-L caută pe El în inimile lor, vii vor fi în veacul veacului,
învârt cu lingura de lemn în supa călduță de mucenici optuiți a veșnicie, e și Tata cu noi la masă, e atât de real cu noi la masă, mi-l amintesc închinându-se iute, de trei ori, ca mateloții greci din portul Brăilei, sorbind supa dulce cu focul ăla în ochi, mi-au trebuit ani mulți să înțeleg, tăcerea lui când mânca mucenici era plină de Bunicul așa cum tăcerea mea e plină de Tata acum, oftez și-o laud, iubito, așa mucenici buni și gustoși n-a mâncat nici împăratul din Blachernae, în camera lui de porfiră, zâmbește misterios și tace, mă lasă cu Tata și mai învârt prin inimă amintirea lui o vreme, e Tata în supa asta și am intrat și eu în ea, pentru totdeauna, în seara aceea, ani în urmă, s-a deschis deodată ușa și-a apărut Mihai de la Cluj, condusese pe ploaie și prin negrul nopții, și eu speriat, Mihai, ce-i cu tine acasă, ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat, și m-a luat în brațe și i-am simțit palmele mângâindu-mi ceafa, nimic tată, am venit să mănânc cu tine mucenici să nu fii singur, și-atunci, în seara aia, am coborât pentru totdeauna în supa de mucenici și când nu voi mai fi mă va vedea în lacul cu miros de scorțișoară și Mihai va zâmbi tăcut unui puști cu ochii albaștri, mirat și el de taina supei cu opturi rostogolitoare, un puști care va purta în ochi binecuvântarea Casei și visul deșertului și urma pașilor desculți ai celor din neamul meu zidit din dor.
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
