Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Și toți oamenii ăștia alergând grăbiți spre mormântul Desculțului, drept prin inima ta alergănd, ca pe o ușă izbită de pereți și lăsată așa, atârnând într-o balama veche, ca pe o scurtătură neașteptată și binevenită, scuturându-și palmele de greutăți peste sufletul tău cutremurat, răscolindu-te până acolo de unde încep toate, niște bucăți de lut sclipind a stele, ridicându-se repede din genunchi să-și continue cavalcada, cu capul plin de liste de cumpărături și ferestre musai de lustruit, lăsându-ți ție să bei drojdia de pe fundul cupei (gust de șarpe rece în gură), cutremurat că poate nu ar fi trebuit să-l lași la masă cu Înviatul, poate nu încă, chinuit să distingi între o anxietate maladivă și-o angoasă sufocantă, învelindu-i tremurul sufletului cu bucata aia de pânză de sac care ți-a rămas de la Învierea cealaltă, proptindu-i curajul cu un nod duhovnicesc (căci nădejdea a ancora de la inimă, ce-i mai rămâne omului fără nădejdea lui mâine?), crezând încăpățânat că mai poți o vreme să le duci, mai poți, teancurile de greșeli de nescris și de negândit, mai adânci ca iadul, pâine dulce înmuiată în lacrimă amară și-n venin rău, care-ar face să tresară surprinsă și pe mama tuturor dracilor, și clipa aia când simți că ești cu inima făcută roabă de deșeuri și-ți zici că gata, e prea mult, e prea deodată, ți-e sufletul o pâlpâire într-un mormânt negru, ți-e sete de o înviere proaspătă și năvălitoare, să spele toate și când simți că nu mai poți, deodată se ridică de sub patrafir profesoara aia și înainte de a ieși pe ușa CeleiMaiFrumoase, simplu, mai simplu ca orice predică și decât oricare tom de teologii înalte, cu ochii ei albaștri trecuți prin viață, grei de dureri vechi și de doruri noi,
Ne vedem la Înviere!
Răspunsul la toate.
Ne vedem la Înviere.
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
