Inimile caută plăcerea întâi

de Crin-Triandafil Theodorescu

Îmi iau crucea și mă duc, pașii mei se pun teanc peste pașii celuilalt an și tot așa, decenii suprapuse, o stratigrafie imaginară a mersului cu crucea, a transportării lui Hristos de la altarul CeleiMaiFrumoaseBisericidinLume la buza păcătosului. Că mersul cu crucea e o epifanie, e un drum simbolic, un carnaval al bucuriei, o ediție completă, adăugită și updatată a întrupării lui Dumnezeu, Cel care a luat lumea sub pași omenești, ieșind în firea omului, deplin, prin pântecele Fecioarei și făcând lumină răsăritului unei lumi desăvârșite.

Nu e casă la care să nu-mi găsesc râsul, plânsul. Nu e. În timpul trăirii mele am văzut familii stingându-se, unul după altul s-au dus, rădăcini uscate în vreme, și-au venit străini din pustia de dincolo de pleoapă și-au locuit curtea și i-au băut apa fântânii. Ori copiii, așezați cuminți în locul unde mă așteptau părinții lor, cu aceleași gesturi, crescând frumos cum crește nucul mic după ce s-a tăiat nucul mare și bătrân, să se facă mobilă de bucătărie în cambuzele paradisului. Ei nu știu. Îmi zâmbesc senin, ei nu știu că le duc în casă și morții și toate visurile le iau și le duc înapoi la altar, că sunt un soi de curier cu AWB permanent. Ei nu știu, și e mai bine așa, că asta-i coaja de piatră de pe inima preotului care îmbătrânește.

Ion.

Înalt, drept ca un brad. Ochii în pământ. Știu ce-l bântuie, știu. Acum vreo lună m-a certat (avea dreptate, dar nu avea iubire, știți cum sunt problemele vieții ăsteia? Broască la niște uși pe care fiecare încearcă să le deschidă cu ce chei are prin buzunare. Unul cu dreptatea, altul cu iubirea). M-a certat, zic. Și-și amintește asta, văd pâcla din ochii lui, îi alunecă privirea-ntr-o parte, îngreunată de jenă, că ce-i mai mare decât fiorul inimii căreia-i pare rău? Și deschide gura și exact așa spune, ”părinte, să mă iertați pentru vorbele alea proaste” și zice asta privind atent un ciucur de covor devenit foarte important, îl iau în brațe și-l strâng, tac, încremenește, nu știe cum să reacționeze, brațele lui stau înțepenite de-a lungul coapselor, oamenii nu mai știu îmbrățișa îmi trece prin cap, ar trebui să învățăm să ne luăm în brațe unii pe alții, sunt caraghios puțin, atârnat de trupul lui înalt, îmbrăcându-l cu aripile felonului, îi șoptesc în ureche ”ia-mă-n brațe, Ioane!” și ne îmbrățișăm câteva secunde și dintr-odată vine o aripă de sus și șterge toată apăsarea dintre noi, ne mai privim scurt în ochi și e senin și cald, și plec mai departe cu Atârnatul meu și Înviatul meu drag pe cruce.

Liviu.

Scoate repede o sticlă simțită în care joacă niște țuică onestă, un pahar părinte să fie de bine și de sănătate, nu se poate, iertați-ne, avem drum lung și suntem obosiți și pe urmă vorbe și apăsări, încearcă planul B (ăla cu preotul popular care e tuturor de toate), în fine, renunță, dopul se întoarce-n gâtul sticlei și când ieșim, de pe trepte, ”mă, să nu care cumva să beți pe undeva să-l faceți pe dom părinte de rușine auziți?” și râdem toți, că ce-ar fi viața omului fără o așchie de râs, ce-ar fi?

Fetița

Intru în casă și-i recunosc mămica. N-am văzut-o de un deceniu și jumătate, și-a ridicat într-o zi rădăcinile din Lușca și le-a mutat într-o țară caldă și cu piatră multă, și în spatele fustei ei, ascunși și emoționați, doi ochișori albaștri ca Egeea, le spun fiecăruia din casă pe nume și dăm mâna, cum face și Dumnezeu cu noi (ne zice pe nume și ne dă mâna) și mă întorc spre ochișorii ăia albaștri, ”dar tu cine ești?”

”Eu sunt o fetiță!”

Mă topesc pe gresie, mama Fetiței ia repede un mop și mă strânge de pe jos, lacrimă. Și plec iar, iar…

Raveca

99 de ani. Se bucură fără disimulare când mă vede, eu sunt măgarul lui Hristos și ea se bucură că i L-am adus la patul bătrâneții, mă așez pe un scaun și mă întreabă cum merge serviciul preotesei, că a auzit că are mult de muncă și nu-i ușor, sărmana, și-i zic că e bine, sănătoși să fim, pe urmă îmi spune că-i place gardul de la casa parohială, ăla de lemn, așa avea și bunica ei și mă mir că le știe pe-amândouă, gardul bunicii bunicii și gardul meu suprapuse, și dintr-odată, dar Mihai, ce face Mihai? Mă uit adânc în ochii ei și mă înfior: se roagă pentru Mihai. Se vede în ochii ei că-l poartă pe copilul meu în rugăciune, cum doar bătrânii, aceste corăbii ale timpului, pot să ducă sufletele spre Dumnezeu… și înainte de a ieși îi sărut mâna cu care se închină pentru noi.

Țiganul.

Niciodată nu mă primește în casă, mă așteaptă cuminte, cu căciula de blană frământată în mâini, în fiecare an același ritual, îmi deschide ușa grajdului și mă roagă să-i stropesc calul, o iapă mare, ca de cavaler templier, înaltă și cu pulpele cabrate, strălucește părul pe ea ca șamponat, și stropesc iapa cu aghiasmă, Doamne Dumnezeule, binecuvântează această frumoasă făptură a mâinilor Tale și dă-ne aripi să ne întâlnim toți pe marile pășuni albastre, mă întorc spre țigan, da ce iapă frumoasă, cred că mănâncă bine, nu? O, zice, și fân de calitate și ovăz din belșug, nimic nu e prea mult pentru frumoasa mea. Dar auzi, nu te-am văzut niciodată cu iapa, produce ceva, ce produce calul ăsta?

Și țiganul se uită lung la mine, cu o milă adâncă, își mângâie mustața albă așezând-o peste buzele alea răsfrânte și vineți, și deschide gura. Plăcere, părinte. Produce plăcere!

Că inimile caută plăcerea întâi… Și a te bucura de ce ai sub palmă și-n ochi e binecuvântarea cerului. Inimile caută plăcerea întâi.



Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%