Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Ne știm de mult și totuși pe bucăți, diferiți și uniți de aceeași patimă a înălțimilor, cioburi ale aceluiași vis, echipajul unei corăbii care se pregătește de abordaj sălbatic, se montează colțari și se verifică echipamente și peste grup plutește o ușoară îngrijorare, zăpada e mult mai înaltă decât anticipasem și-n creastă, în zonele de acumulare, ah, dar să nu cobim, da? Prin corp ne trec regimente de îngeri bătând pas de defilare, ne tresar niște vine neștiute la tâmplă atunci când doi alpiniști coboară din creastă, rupți de oboseală, în timp ce-și scot rachetele de pe bocanci suflă greu, zic că sus sunt formate deja cornișe și asta poate fi nașpa, dar că totuși zăpada e compactă, unul din trupă îmi spune pe nume și tipul cu pioleții agățați de rucsac ridică ochii brusc spre mine, am auzit Crin, sunteți preotul din peșteră? Și se râde copios, preotul din peșteră, păi nu toți preoții sunt din peșteri? Nu e Bethleemul nașterii o peșteră și nu dintr-o peșteră s-a revărsat Învierea de Paști? Și vorbesc puțin cu alpinistul ăla, e din Oradea și a făcut cândva speologie, ne îmbrățișăm fericiți ca doi frați care s-au regăsit miraculos și ne despărțim, ei coboară spre primul refugiu și noi urcăm, ni se rupe zăpada sub picioare fără trosnete (semn bun, vorba lui Sorescu), din când în când se verifică stratul de zăpadă, nu sunt cruste pe dedesubt, că să știți, zăpezile din munți sunt ca sufletele, dacă au staturi-straturi e ca atunci când are omul fețe-fețe și-ți zboară de sub picioare când ți-e lumea mai dragă, dar nu, e o zăpadă sinceră, dintr-un strat, așezată bine, se urcă în forță sărind curbele de nivel de-a latul, bate un soare arzător și pe la jumătatea traseului se oprește Ionică să ne spună un banc, când ești acolo glumele au altă greutate, se râde repede și prelung, te umpli de dorința de a rezona la celălalt ca la un rezervor de aer din care să respiri o gură, înfigem pas după pas în zăpadă, cu icnet, cu bubuit de inimă în piept, mă întorc spre lumea de jos și văd în zare Someșul Mare sclipind ca un șarpe de argint în praful lumii, acolo undeva sunt bisericile și preoții Înviatului cântând Te Deumul, e ziua țării de dincoace de Țara de Sus, că asta e România, un crochiu după modelul împărăției de sus și când facem pauză îmi caut loc de îngenunchere sub o surplombă de șisturi cenușii și reci, doar acolo nu-ți taie vântul respirația și doar acolo șoapta-ți ajunge în ureche, aprind cu greu o bucățică de cărbune pe care presar tămâie adusă din Ierusalim într-un buzunar de visător, mă prăbușesc în reverenda mea albastră (de munte și de peșteră, de pustie și de insulă necălcată de creatură omenească), psalmul îmi curge cuminte de pe buze și când ridic ochii văd că nu-s singur, Dorina e sora mea din Frăția Psaltirii, iubește și ea cu patimă cartea asta năucitoare, îi întind Psaltirea și se aruncă în genunchi lângă mine și vorbește frumos David proorocul prin gura Dorinei, apoi îngenunchează altul, și altul, pe rând, doar eu rămân ghemuit sub patrafir, ”minunate sunt mărturiile Tale, pentru aceasta le-a cercetat pe ele sufletul meu” și la urmă, când mă ridic, ne îmbrățișăm toți fără un cuvânt și ne curge fericirea pe umeri ca o suflare caldă, are Psaltirea o forță de uvertură scrisă de pana Domnului, cine citește Psaltirea împreună se înfrățește pentru totdeauna, e taină mare și adâncă în cartea asta luminoasă, apoi ne punem iar pe urcuș, și când ajungem în vârf la cruce ne izbește deodată frumusețea lumii lui Dumnezeu privită printr-o fereastră proaspăt spălată și-mi amintesc psalmul de mai jos (”în veac, Doamne, cuvântul tău rămâne în cer”) că de-asta sapă alpiniștii cerul cu degetele, de-asta coboară văi și se urcă munți, din sete după frumusețea cea de sus, de dorul după casa aia faină și caldă pe care am avut-o cândva, după cuvântul Lui rămas agățat de văzduhuri, de aia…
Sus în creastă bate-un vânt năpraznic, strigăm unii la alții de la doi metri de parcă ne-ar despărți oceane, îmi flutură reverenda ca un drapel de luptă și cineva zice să-l legăm pe părintele să nu-l zboare până la mare și se râde iar, apoi ”Slavă Sfintei și Celei de-o ființă….” și rugăciunile-mi sar de pe pagini drept în gură ca niște copii care se îndeasă la căldură, lângă focul inimii și când las ochii jos înțeleg deodată că vântul mi-a dat două pagini în loc de una și-am țopăit rugăciunile din două-n două și zâmbesc senin, lui Dumnezeu îi plac greșelile astea, mărunțișurile astea, firfireii ăștia existențiali, iartă și se bucură că iartă, doar neiubirea nu-i place că nu e El acolo și când ridic ochii îi privesc pe toți, nici unul nu-i vreun sfânt, toți își urcă în munți durerile și bucuriile, oameni și ei acolo, împărățiile lui Dumnezeu ciobite și însetate, și la urmă cânt cu toată inima Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând, poate cântă și ei cu mine sau poate nu, nici eu nu mă aud, bate un vânt ca un glisando isteric și la urmă ne bucurăm toți și ne îmbrățișăm, fluturăm drapelul deasupra țării și zice unul dintr-odată, părinte nu te supăra dar eu mai am un drapel și scoate un AC/DC de rocker vechi, fii ce vrei tu să fii doar împărăția din tine ține-o vie, că împărăția lui Dumnezeu e înlăuntrul nostru.
Doamne, ce zi! Doamne, ce de rest mi-ai lăsat la plată, ce ciubuc de boier mi-ai îndesat în inimă că mă pot bucura de-atâta frumusețe și pe câtă fericire m-ai făcut stăpân!
Hai susulețu, țara mea cărpită-n coate, că dacă dragoste e sub cer Dumnezeu e între noi întreg și nedespărțit, că dacă avem iubire stă Domnul cu noi la masă și ne pune-n farfuria vieții cu mâinile Lui frumoase, bunicul blând al vârstelor frumoase.
#patruaniprimazi#frățiapsaltirii/catisma18
