Doar săracul-sărac știe gustul adevărat al pâinii

Data:

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Băiatul de la tejghea mă întreabă ce-aș dori și-mi vine să-o spun pe aia, dorință din ce gamă? O pereche nouă de bocanci, asta aș dori, ăștia pe care-i port sunt la ultima purtare, scârțâie din toate balamalele și tălpile s-au subțiat, întinse pe vreo trei continente, și să fie albaștri, dar îmi înghit replica și-i zic păi dați-mi ce-ați mânca dumneavoastră. Și-mi dă. Îl simt că e încântat că nu-l tutuiesc, sunt încântat că e încântat și ăsta e primul meu condiment de pe masă. Afară e o zoaie de nedescris, două taxiuri se înjură în claxoane și un tramvai face prima la dreapta, prefăcându-se că ar avea de ales.

Privesc farfuria aia de plastic cu maximă recunoștință. Trebuie să rămâi în fundul peșterii trei speologi la o conservă de carne și s-o mănânci cu aceeași lingură ca să înțelegi cât de generos e cornul abundenței pe care Desculțul îl varsă zi de zi, apoi șoptesc mânca-vor săracii se se vor sătura și-L vor lăuda pe Domnul, iar cei ce-L caută pe El în inimile lor, vii vor fi în veacul veacului, amin. Pe la teologie am învățat o mulțime de rugăciuni înainte și după masă, de luni, de post și de dulce, le-am uitat între timp, doar astea două le mai spun, Tatăl nostru și mânca-vor săracii. Când e hrană puțină și cumpătată, o zic pe aia cu săracii, că dacă e vreo masă cu mâncare întinsă pe trei metri pătrați mă ia cu rușinea; doar săracul-sărac știe gustul adevărat al pâinii, doar cel care și-a amestecat măcar o dată cuminecatul cu lacrimi știe ce înseamnă să ai ce duce la gură. Când avem mesele prea bogate, nu binecuvântări ar trebui să zică preotul, ci cereri de iertare, că prea mult și prea de toate Doamne ne-ai dat și noi tot fără minți și inimi înghițim.

Înțelegeți.

Nu mă grăbesc nicăieri, mai am o oră până la întâlnirea cu părintele, îmi scot o carte, o sprijin de peretele tavernei și mestec alene, fascinantă cartea, e scrisă de o profă de la liceul penticostal din Bistrița, mă macină niște întrebări metodologice, mai pun niște sare pe carbohidrați și mai învârt o pagină când pe-o parte când pe alta, apoi aud fără să vreau vorbele de la masa vecină, sunt doi studenți, el poartă o bărbiță indecisă și ea e amorezată până peste cap, râde la cele mai inofensive glume și ăsta e un semn de dragoste curată, cum e ph-ul la apa potabilă, când cineva se uită în ochii tăi și râde cu tine ți-a sărit gardul de la inimă și și-a întins tabără în pieptul tău, au un troller ponosit în preajmă și probabil că se duc sau vin de undeva, sunt frumoși cum toți am fost și mă înduioșez, Doamne dă-le să-și mănânce cuminți din inimi cum mănâncă micii ăia cu muștar din farfurie, iau fiecare mic și-l mușcă pe sistemul una tu și una eu și se împrăștie unul de dragul celuilalt, apoi deodată se deschide ușa și intră un bătrân cu o sacoșă de rafie, poartă o verighetă groasă, cum purtau cândva bunicii noștri, pe vremea când căsniciile nu se terminau odată cu dragostea, mai durau ceva, cam o veșnicie, se apropie de tejghea, privește lung și apăsat meniul de pe perete, puștiul ăla îl întreabă da cu ce vă putem servi? Bătrânul se mai uită o dată lung la meniu, oare chiar atâta să coste? Puștiul ridică din umeri, păi atâta costă, ce să facem, astea sunt vremurile, mai stă omul o clipă, înghite în sec și apoi zice un zâua bună de-ăla montan, greu ca piatra, își ridică încet sacoșa de rafie și dă să iasă și brusc, înaintea mea cu o iuțime de vârstă, tinerii ăia, porumbeii ăia de se giugiuliră cu micii mustind pe buze, bună ziua, vă rugăm haideți la masă și comandați-vă ce vă doriți, că plătim noi, fiți liniștit. Vă rugăm.

Și brusc în taverna aia mirosind a ciorbă de burtă și-a dezinfectant de podele intră Înviatul Desculț și deplin, că toate pot trece dintre noi, canoanele și culorile pulpanei, doar dragostea să nu treacă, să rămânem întregi la inimă.

Se închină și pleacă bătrânul și zice Doamne-ajută, copiii ăia-i răspund tot așa, cu Doamne-ajută, apoi, când să iasă și ei, scot nasul din carte și îi strig, copiii! Copiii! Se opresc cu mâna pe clanță, ea nedumerită, el nițel încruntat, le zâmbesc cum știu eu mai frumos și zic sunteți oameni buni, țineți-vă de chestia asta, îmi mulțumesc derutați și după ce închid ușa pe dinafară îi aud izbucnind în râs, e ziua lor de pomină, au dat mâncare unui bătrân și-au uns inima unui nebun cu o carte în mână și cu bocancii tociți.

Dragostea nu trece niciodată.

Ion Lucian Petraș
Ion Lucian Petrașhttps://saptamana.online/
jurnalist, free-lancer, blogger

Share post:

Subscribe

spot_imgspot_img
spot_imgspot_img

Popular

Citește mai mult